Chișcar

Acest articol va aborda subiectul Chișcar din diferite perspective, cu scopul de a oferi o viziune cuprinzătoare și aprofundată a acestui subiect. Vor fi analizate originile, evoluția, implicațiile și posibilele scenarii de viitor, precum și relevanța sa în societatea actuală. Diverse cercetări, studii și opinii ale experților vor fi examinate pentru a oferi cititorului o înțelegere completă și actualizată a Chișcar. În plus, vor fi prezentate exemple concrete și studii de caz pentru a exemplifica conceptele teoretice și a favoriza o mai bună înțelegere. Sperăm că acest articol este util și interesant pentru cei care doresc să-și aprofundeze cunoștințele despre Chișcar.

Chișcar
Chişcar (Eudontomyzon danfordi) din Râul Iza
Stare de conservare

Risc scăzut (LC)  (IUCN 3.1)
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Subîncrengătură: Craniata sau Vertebrata
Infraîncrengătură: Agnatha
Supraclasă: Cyclostomata
Clasă: Hyperoartia
Ordin: Petromyzontiformes
Familie: Petromyzontidae
Gen: Eudontomyzon
Specie: E. danfordi
Nume binomial
Eudontomyzon danfordi
Regan, 1911
Modifică text Consultați documentația formatului

Chișcarul sau chișcarul carpatic (Eudontomyzon danfordi), numit și cicar, țipar, cicălău, pișcar este un "pește" ciclostom primitiv dulcicol din familia petromizonide (Petromyzonidae) endemic pentru bazinul Dunării. În România este răspândit în cursurile repezi de munte, în special în cele din Ardeal: Criș, Mureș, Someș, Vișeu. Ușor de recunoscut după forma cilindrică a corpului, gura rotundă prevăzută cu formațiuni odontoide tari, cornoase și lipsa înotătoarelor perechi. Pe spinare, spre coadă, posedă două înotătoare dorsale unite - la exemplarele în vârstă - și distanțate la tineret. Are și o înotătoare caudală. Întreaga înfățișare aduce mai mult cu un șarpe. Ajunge până la 30 cm lungime. Spatele este albastru-cenușiu sau cenușiu-cafeniu închis; laturile - cenușiu-gălbui; abdomenul galben deschis sau albicios. Stă ascuns în tulbureala apei, în nămol, iese de acolo pentru a ataca peștii (zglăvoaca, păstrăvul, grindelul, mreana vânătă, mihalțul) de care se agață imediat cu gura sa rotundă ca o ventuză de piele și cu ajutorul lamelor tăioase, despică repede carnea și suge sângele. Nu-i displac cadavrele de pești sau a altor animale. Larvele stau ascunse în nămol și nu atacă peștii, hrănindu-se cu animale mici și resturi organice.

Bibliografie

  • Petru Bănărescu. Fauna Republicii Socialiste România. Vol. XII : Fascicula 1: Cyclostomata și Chondrichthyes (Cyclostomi și selacieni). București : Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969, 102 p.
  • Sergiu I. Cărăușu. Tratat de ichtiologie. Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucuresti 1952, 804 p.
  • George D. Vasiliu. Peștii apelor noastre. București : Edit. Științifică, 1959.
  • Th. Bușniță, I. Alexandrescu. Atlasul peștilor din apele R.S. România. București, 1971.
  • Gr . Antipa. Fauna ichtiologică a României. București, 1909.

Legături externe

Enciclo
Wikious
Sapientia
Scientia
Boobota
Anandapedia
Sagapedia
Wikithot