Acest articol va aborda problema Șerban C. Solacolu, care a câștigat o relevanță semnificativă astăzi. Șerban C. Solacolu se poate referi la o persoană, un subiect actual, o dată semnificativă sau orice alt element care a captat atenția publicului larg. În acest sens, vor fi explorate diferitele aspecte legate de Șerban C. Solacolu, de la originea sa până la implicațiile sale în societatea actuală. Vor fi analizate posibilele sale repercusiuni, precum și opiniile și pozițiile găsite în jurul acestei teme. Șerban C. Solacolu reprezintă un punct de interes care stârnește curiozitatea și dezbaterea, așa că este esențial să se aprofundeze în studiul și înțelegerea acestuia.
Șerban C. Solacolu | |||
Date personale | |||
---|---|---|---|
Născut | 30 decembrie 1905 București | ||
Decedat | 21 martie 1980 (74 ani) București | ||
Cetățenie | România | ||
Ocupație | chimist | ||
Limbi vorbite | limba română | ||
Activitate | |||
Rezidență | România | ||
Domeniu | Chimie | ||
Instituție | Școala Politehnică din București | ||
Organizații | Academia Română | ||
Cunoscut pentru | Chimie fizică | ||
Premii | Premiul de Stat (1962) | ||
| |||
Membru corespondent al Academiei de Științe din România | |||
Modifică date / text |
Șerban C. Solacolu (n. 30 decembrie 1905, București – d. 21 martie 1980, București) a fost chimist, profesor universitar doctor inginer, membru corespondent al Academiei Române (din 1963).
A absolvit cursurile Școlii Politehnică din București (Secția industrială), continuându-și studiile între anii 1930-1933 la Școala tehnică superioară din Berlin-Charlottenburg, unde a primit titlul de doctor, în urma susținerii tezei cu tema „Aplicarea diagramei Rankin în practica arderii cimentului”.
În anul 1933, Șerban C. Solacolu a fost numit conferențiar titular definitiv la Școala Politehnică din București, la cursul de tehnologia materialelor de construcții și ceramică. Numeroși ingineri au susținut tezele de doctorat sub conducerea sa până în anul 1948, când doctoratul a fost desființat pentru a fi reorganizat.
Din anul 1948 a fost profesor universitar la Școala Politehnică din București, predând, pentru prima oară în România, cursul de chimia fizică a silicaților tehnici.
A fost apoi șef de secție la Centrul de Chimie Anorganică din București, director științific fondator și consilier la Institutul de Cercetări pentru Materiale de Construcții.
A elaborat studii teoretice în domeniul fizico-chimiei silicaților cu aplicații în producția materialelor refractare și a cimenturilor speciale.
A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 3 iunie 1941.
A fost distins cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a IV-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.