Abdul-Hamid al II-lea
Astăzi, Abdul-Hamid al II-lea este un subiect de mare relevanță și interes pentru un spectru larg de oameni. De la experți în domeniu până la cei care tocmai se familiarizează cu subiectul, Abdul-Hamid al II-lea a reușit să capteze atenția unui public divers și în creștere. Pentru a aprofunda sensul și sfera sa, în acest articol vom explora diferitele perspective și contribuții pe care Abdul-Hamid al II-lea le oferă, cu scopul de a oferi o analiză completă și îmbogățitoare. De asemenea, vom examina implicațiile și aplicațiile practice ale Abdul-Hamid al II-lea în diverse domenii, subliniind importanța și impactul său asupra societății actuale.
Acest articol se referă la un sultan turc. Pentru alte persoane cu nume similar, vedeți: Abdul Hamid.
.svg){kind=small}
Abdul-Hamid al II-lea sau Abdülhamid al II-lea (în turca otomană: عبد الحميد ثانی `Abdü’l-Ḥamīd-i sânî, în turcă İkinci Abdülhamit) (n. , Constantinopol, Imperiul Otoman – d. , Üsküdar(d), Istanbul Vilayet(d), Turcia) a fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman. A domnit de pe 31 august 1876 până la detronarea sa la 27 aprilie 1909. Pe 23 decembrie 1876, sub presiunea aliaților europeni ai Imperiului, revoltați de cruzimea suprimării revoltelor din Bosnia-Herțegovina și Bulgaria, a decretat prima Constituție a Imperiului Otoman, consfințindu-se astfel trecerea de la monarhia absolutistă la monarhia constituțională. În constituția publicată la 23 decembrie 1876, România era prevăzută printre provinciile imperiului, fapt ce a provocat protestele guvernului român. Prima perioadă constituțională s-a încheiat în urma tulburărilor istorice la 13 februarie 1878 prin dizolvarea Parlamentului.
A condus Imperiul în războiul ruso-turc din 1877-1878. Războiul a avut ca urmări pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Imperiului Otoman, în urma tratatelor de pace de la San Stefano și Berlin. În 1882 Egiptul s-a desprins cu totul de Imperiul Otoman, intrând sub dominația Marii Britanii. În 1895-1896 a permis săvârșirea unor masacre comise de turci și kurzi împotriva armenilor. A fost înlăturat în 1909 de mișcarea Junilor Turci, murind exilat și încarcerat la Thesalonic.
Abdülhamid s-a folosit de panislamism pentru a-și consolida dominația absolutistă internă și pentru a mobiliza opinia musulmană din afara imperiului, creând astfel dificultăți pentru puterile imperiale europene în coloniile lor musulmane. Calea ferată din Hejaz, finanțată prin contribuții musulmane din întreaga lume, a fost o expresie concretă a politicii sale.
În demersul său de aderare la tron, a colaborat cu tinerii otomani pentru a realiza o anumită formă de aranjamente constituționale. Această nouă formă, în spațiul său teoretic, a fost concepută astfel încât să contribuie la realizarea unei tranziții liberale cu argumente islamice, care ar putea echilibra normele occidentale.
Note
- ^ a b c d Abdulhamid II, Encyclopædia Britannica Online, accesat în
- ^ a b Abd ül-Hamid (Abd ül-Hamid II.), Brockhaus Enzyklopädie
- ^ a b c d Abdul Hamid II., Opća i nacionalna enciklopedija
- ^ a b Abdul Hamid II., Hrvatska enciklopedija
- ^ „Abdul-Hamid al II-lea”, Gemeinsame Normdatei, accesat în
- ^ a b Абдул-Хамид II, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)
- ^ a b Abdülhamit II, Gran Enciclopèdia Catalana
- ^ „Abdul-Hamid al II-lea”, Gemeinsame Normdatei, accesat în
- ^ „Abdul-Hamid al II-lea”, Gemeinsame Normdatei, accesat în
- ^ Adamescu, Gh. Dicționarul Enciclopedia Ilustrat „Cartea Românească”. Partea a II-a. Dicționarul istoric și geografic universal. București: Editura „Cartea Românească”. p. 1476.
