În acest articol, vom explora în detaliu subiectul Bătălia de la Stilo și tot ceea ce implică acesta. De la origine până la impactul asupra societății actuale, vom analiza toate fațetele acestui subiect fascinant. De-a lungul istoriei, Bătălia de la Stilo a jucat un rol crucial în modelarea identității și culturii diferitelor societăți și este esențial să înțelegem influența sa în lumea modernă. Printr-o abordare multidisciplinară, vom examina Bătălia de la Stilo din diferite perspective, inclusiv implicațiile sale politice, sociale, economice și culturale. În plus, vom analiza modul în care Bătălia de la Stilo a evoluat de-a lungul timpului și modul în care a influențat modul în care trăim și gândim astăzi. Acest articol își propune să ofere o viziune cuprinzătoare asupra Bătălia de la Stilo, având ca scop să arunce lumină asupra unui subiect care este relevant pentru toată lumea.
Bătălia de la Stilo sau de la Cape Colonna s-a desfășurat în 13 sau 14 iulie 982 în apropiere de Crotone, în Calabria între forțele împăratului Otto al II-lea și aliații săi longobarzi și cele ale lui Abu al-Qasim emir de Sicilia. Unele surse arată că musulmanii ar fi beneficiat de sprijinul bizantinilor, ca revanșă a acestora pentru invadarea de către Otto a catepanatului de Italia (în speță, a Apuliei), însă acest lucru nu este confirmat.
Al-Qasim, care declara "Războiul Sfânt" (djihad) împotriva germanilor, s-a retras atunci când a primit veste asupra neașteptatelor întăriri primite de împăratul Otto pe când se afla în apropiere de Rossano Calabro. Informat asupra unor vase musulmane în retragere, Otto și-a lăsat soția și copiii în oraș cu tezaurul imperial și a pornit în urmărirea adversarului. Când al-Qasim și-a dat seama că fuga sa nu are șanse de succes, și-a dispus armata pentru luptă la sud de Crotone, la Capul Colonna. După o violentă încleștare, un corp al cavaleriei grele germane a distrus centrul musulman, avansând către garda lui al-Qasim. Emirul a fost ucis, însă trupele sale nu au fost demoralizate de această pierdere: dimpotrivă, ele au reușit să încercuiască forțele germane, măcelărond pe mulți dintre imperiali. Potrivit cronicarului Ibn al-Athir, pierderile germanilor ar fi ajuns la peste 4.000 de oameni. Printre aceștia se numărau ducele Landulf al IV-lea de Benevento, episcopul Henric I de Augsburg, markgraful Günther de Merseburg, abatele de Fulda și numeroși conți germani.
Înfrângerea l-a obligat pe Otto să se refugieze înspre nord, unde a ținut o adunare a principalilor potentați din nordul Italiei, la Verona. De acolo, el l-a trimis pe nepotul său, ducele Otto I de Suabia și Bavaria, înapoi în Germania pentru a aduce știrea înfrângerii, însă a murit pe drum. Știrea asupra bătăliei de la Stilo a ajuns până departe, chiar în Wessex, fapt care este semnificativ pentru proporțiile dezastrului suferit de creștini. Ducele Bernard I de Saxonia s-a îndreptat spre sud, pentru a participa la adunare, însă un atac al vikingilor din Danemarca l-a forțat să se întoarcă din drum. Pierderile saxonilor la Stilo au fost cele mai grele. În cadrul adunării, Otto a asigurat alegerea fiului său, Otto al III-lea ca rege al Italiei și implicit, succesor al său și a lansat apelul de trimitere de întăriri dinspre Germania. Împăratul s-a stins în anul imediat următor, înainte de a relua ofensiva în sudul Italiei.
Situația din sudul Italiei a fost serios zdruncinată ca urmare a bătăliei de la Stilo. Pe lângă Landulf al IV-lea, au murit în luptă și frații săi, principele Pandulf al II-lea de Salerno și Atenulf. Cu toate că trupele kalbizilor au fost nevoite să se retragă către Sicilia, sarazinii au continuat să fie o prezență amenințătoare în Italia, hărțuindu-i în mod constant atât pe bizantini, cât și pe longobarzi. Capua și Benevento, odată dispărut Landulf al IV-lea, au trecut în mâinile ramurii tinere a Landulfizilor, în vreme ce Salerno a fost preluat de către ducele Manso I, de Amalfi.
În Germania, odată ajunsă vestea înfrângerii împăratului în rândul slavilor de pe Elba, aceștia s-au răsculat împotriva germanilor sub conducerea lui Mstivoj în marea revoltă cunoscută sub numele de Slawenaufstand, ceea ce a condus la amânarea germanizării și creștinării slavilor cu câteva decenii.