În acest articol, vom explora lumea fascinantă a lui Eliziune. De la origini până la impactul său asupra vieții moderne, Eliziune a jucat un rol crucial în multiple aspecte ale societății. Acest subiect nu numai că a captat curiozitatea cadrelor universitare și a experților, dar a generat și un interes masiv în rândul publicului larg. Pe parcursul următoarelor pagini, vom aprofunda în istoria, importanța și viitorul lui Eliziune, sperând să oferim o perspectivă mai profundă și mai semnificativă asupra acestui subiect extrem de relevant astăzi.
În fonetică, termenul eliziune sau elidare (cf. fr élision, en elision < la elisio < elidare „a elimina”) are interpretări diferite în literatura de specialitate. În cea de limbă engleză, prin eliziune se înțelege orice schimbare fonetică ce constă în căderea unui segment dintr-un cuvânt, prin urmare este o denumire comună pentru schimbările fonetice numite afereză (la începutul cuvântului), sincopă, (în interiorul cuvântului) și apocopă (la sfârșitul cuvântului). În literatura franceză, prin eliziune se înțelege numai un caz de apocopă, fenomen de fonetică combinatorie prin care cade vocala finală neaccentuată a unui cuvânt înaintea unui cuvânt cu inițială vocalică. Acesta este sensul cu care se folosește termenul și în fonetica românească, și cu care este prezentat fenomenul în continuarea acestui articol.
În unele limbi, eliziunea se produce în cazul cuvintelor neaccentuate (clitice), frecvent de exemplu în franceză, mai puțin frecvent de pildă în română (vezi mai jos). În altele afectează și cuvinte accentuate, ca în italiană (ex. Sant’Antonio < Santo Antonio „Sfântul Anton”, Sant’Agata < Santa Agata „Sfânta Agata” ), sau numai accentuate, ca în maghiară: Hál’istennek! „Slavă Domnului!” (< Hála istennek!).
Eliziunea poate fi un fenomen standard sau nestandard, iar în standard poate fi obligatorie sau facultativă.
În română, eliziunea este totdeauna standard. Este obligatorie la pronumele personale și reflexive clitice în contact cu verbul auxiliar a avea, ex. m-am străduit (< mă), s-au înțeles (< se). Nu este obligatorie de pildă la conjuncția că. Bunăoară, în vorbirea rapidă se zice A zis c-a terminat lucrarea, dar în una mai lentă – A zis că a terminat…
În franceza standard, eliziunea este mai sistematică și mai frecventă decât în română. De cele mai multe ori privește cuvinte clitice monosilabice, fiind în general obligatorie în cazul celor terminate în:
Există și eliziunea nestandard a unor clitice monosilabice, de exemplu:
Unele cuvinte gramaticale bisilabice terminate în e se elidează de asemenea: jusqu’ici „până aici”, lorsqu’il viendra „când va veni”, quoiqu’on dise „deși se zice”.
Există și cuvinte compuse în care primul component (cu e final) este elidat: quelqu’un „cineva”, presqu’île „peninsulă”.