Astăzi, dorim să aprofundăm în Propoziție gramaticală, un subiect care a captat atenția a milioane de oameni din întreaga lume. De la impactul său asupra societății și până la relevanța sa astăzi, Propoziție gramaticală a fost subiect de dezbatere și discuții în diferite domenii. Pe parcursul acestui articol, vom explora în detaliu toate fațetele Propoziție gramaticală, analizând influența acestuia în diverse contexte și rolul său în modelarea lumii în care trăim. Printr-o abordare detaliată și exhaustivă, ne vom scufunda în cele mai relevante aspecte ale Propoziție gramaticală, oferind o viziune completă și îmbogățitoare pentru toți cei care doresc să înțeleagă mai bine acest fenomen.
Propoziția este, în gramatică, cea mai mică unitate sintactică ce poate apărea de sine stătătoare în anumite condiții, adică poate constitui singură o comunicare. Se identifică practic prin prezența unui singur predicat. Acesta este exprimat de obicei printr-un verb la un mod personal, dar în mod excepțional, printr-un verb la un mod nepersonal, un nume predicativ, o interjecție predicativă sau o intonație predicativă (într-o propoziție nominală redusă la subiect). Propoziția poate fi constituită din două sau mai multe cuvinte, dar și dintr-un singur cuvânt. Exemple:
Din punct de vedere semantic și logic, o propoziție este enunțarea unei judecăți. Se caracterizează prin conținut de cunoaștere (rezultatul constatărilor vorbitorului în legătură cu realitatea), sau prin conținut afectiv-volițional (atitudinea vorbitorului față de realitate).
Propozițiile pot fi clasificate după mai multe criterii. O serie de criterii se referă la propozițiile considerate în sine, iar un citeriu aparte este statutul propozițiilor una față de alta într-un context verbal sau situațional. O propoziție dată poate corespunde mai multora dintre diferitele criterii.
Dacă se consideră propozițiile în sine, ele pot fi clasificate după scopul comunicării, după afectivitate, după conținutul exprimat, după aspectul lor pozitiv sau negativ și după structură.
După acest criteriu, propozițiile sunt enunțiative (care dau o informație, de exemplu El locuiește în București) și interogative (care cer o informație).
Acest tip de propoziție, care formulează o întrebare, se subîmparte în mai multe tipuri.
Din punctul de vedere al autonomiei sintactice, interogativa poate fi directă, atunci când este independentă ca statut (ex. Vii mâine?, Când vii?) sau indirectă, când are statut de subordonată: Te-am întrebat dacă vii mâine. Numai prima se distinge în scris prin semnul întrebării.
După faptul că întrebarea așteaptă o confirmare sau o infirmare prin da, respectiv nu, ori se referă la o parte de propoziție alta decât predicatul, interogativa este totală (Vii mâine?) sau parțială: Când vii? Aceasta din urmă începe cu un cuvânt interogativ corespunzător părții de propoziție vizate.
După cum se așteaptă sau nu un răspuns la ea, interogativa poate fi propriu-zisă sau veritabilă (corespunzătoare definiției interogativei), respectiv retorică sau falsă: Nu ți-am spus eu?
În unele limbi, propoziția interogativă se caracterizează prin construcții specifice și/sau cuvinte specifice nu numai diferitelor interogative parțiale, ci și celei totale. Astfel, în limba franceză, de exemplu, aceeași întrebare directă poate fi construită în una, două, trei, patru sau cinci feluri, în funcție de caracterul ei total sau parțial, de partea de propoziție vizată, de unele caracteristici ale acesteia, de întrebarea concretă. Construcțiile diferă numai prin registrul de limbă în care se folosesc. Exemplu pentru întrebarea corespunzătoare lui „Unde locuiește (el)?”, cu procedeele prin care se realizează în raport cu propoziția enunțiativă corespunzătoare:
În limba sârbă, de exemplu, întrebarea totală directă conține obligatoriu o particulă interogativă, li sau da li: Spavaju li deca? sau Da li deca spavaju? (ambele însemnând „Dorm copiii?”).
Acest criteriu se referă la atitudinea vorbitorului față de ceea ce exprimă. Astfel, propoziția poate fi neafectivă sau neexclamativă (care nu lasă să se vadă starea de spirit a vorbitorului), ori afectivă sau exclamativă.
Acest tip de propoziție poate exprima admirație, plăcere, surprindere, indignare, regret etc., distingându-se în vorbire prin intonație specifică, iar în scris prin punctuație (semnul exclamării). A se compara:
Propoziția exclamativă poate fi marcată și prin cuvinte specifice: ce interogativ cu valoare adjectivală sau adverbială, adverbul mai (Ce am mai râs!). În unele gramatici, astfel de cuvinte sunt cuprinse în clasa gramaticală numită a particulelor. Exemplu din limba sârbă: Ala je lepa ova bašta! „Ce frumoasă e grădina asta!”.
Acest criteriu cuprinde și modalitatea, adică felul cum consideră vorbitorul acțiunea. Conținutul și modalitatea se redau mai ales prin modul verbal al predicatului, care poate fi diferit de la o limbă la alta. Astfel există următoarele tipuri de propoziții:
Propoziția reală, numită și asertivă, expozitivă sau narativă, prezintă acțiunea sau starea ca reală, modul predicatului fiind indicativul. Poate fi enunțiativă (Sunt bucuros) sau interogativă: Vii?
Propoziția optativă exprimă o dorință, având predicatul de obicei la condițional-optativ: Aș mânca o înghețată (enunțiativă), Ai mânca o înghețată? (interogativă).
Propoziția potențială exprimă posibilitatea unei acțiuni sau stări realizabile în prezent sau în viitor, ireale în trecut. Modul predicatului enunțiativei potențiale este condițional-optativul (N-aș crede așa ceva), indicativul la imperfect (Mai bine plecam atunci) sau conjunctivul (N-am pe nimeni care să mă ajute). Exemple de interogative potențiale: Ai crede așa ceva?, Ce să fac?
Propoziția dubitativă exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranță, o ezitare sau o bănuială, și se construiește de regulă cu modul prezumtiv (în română) sau conjunctiv: Va fi știind ceva, Să fi fost prin 1940 (enunțiative), Unde or fi plecat?, Cine să fie? (interogative).
Propoziția imperativă este o enunțiativă care exprimă un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte, o recomandare. Predicatul ei este mai ales la imperativ (Du-te imediat acolo!), dar poate fi și la conjunctiv prezent (Să pleci de aici!), la indicativ viitor (Te vei duce / Ai să te duci imediat!), la infinitiv prezent (A se scutura înainte de întrebuințare), la supin (De evitat apropierea de o sursă de căldură).
Propoziția pozitivă nu are nevoie să se distingă prin vreo marcă specifică, dar există asemenea mărci, mai ales în propoziții neanalizabile, monomembre sau fragmentare (vezi mai jos secțiunea După structură), frecvente în dialoguri. Astfel sunt cuvintele și locuțiunile da, ba da, exact, firește, întocmai, negreșit, de bună seamă, fără îndoială, categoric, absolut, corect etc.
Propoziția negativă se distinge prin negarea predicatului, în limba română cel mai adesea cu cuvântul negativ nu, acesta având varianta fonetică n- înaintea unui cuvânt cu inițială vocalică. Nu este o negație suficientă, adică nu mai este nevoie de alt cuvânt pentru a realiza propoziția negativă. Locuțiunea conjuncțională fără să este o pseudonegație suficientă. Folosibile facultativ în aceeași propoziție cu o negație sau o pseudonegație suficientă, mai sunt și cuvinte negative auxiliare, dar insuficiente singure. Acestea sunt pronumele negative (nimeni, nimic, niciunul, niciuna), adjectivul pronominal negativ (niciun, nicio) și adverbele negative (nici, nicicând, niciodată, niciunde, nicăieri, nicicum, deloc, nicidecum). Acestea devin negații suficiente în unele situații. Exemple de propoziții negative:
Negația dublă este de regulă în limba franceză standard, de exemplu, în care și în propoziția negativă corespunzătoare în română celei cu un singur cuvânt negativ suficient trebuie să fie prezentă negația auxiliară pas: Il ne vient pas „El nu vine”.
O propoziție formal negativă poate fi pozitivă prin înțeles, de exemplu o propoziție interogativă totală. Astfel, Nu vii mâine? înseamnă de fapt Vii mâine? Invers, o propoziție formal pozitivă poate avea înțeles negativ, bunăoară o întrebare retorică precum Cine ar fi crezut așa ceva?, sau una enunțiativă exclamativă ca Tu mai lipseai de acolo!
După acest criteriu, propozițiile sunt analizabile sau neanalizabile.
Propozițiile analizabile au o structură internă în care se identifică funcțiile sintactice ale componentelor lor. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii.
După natura părților de propoziție pe care le au, sunt propoziții simple și dezvoltate:
După numărul părților principale de propoziție există propoziții bimembre și monomembre:
După cum conțin sau nu toate componentele unei construcții gramaticale explicite, există propoziții complete și incomplete:
Propozițiile mai pot fi clasificate și în verbale și nominale după alcătuirea predicatului:
În propozițiile neanalizabile, frecvente în dialoguri, nu se poate distinge o organizare internă. Sunt date de părți de vorbire neflexibile și de forme de vocativ ale unor părți de vorbire flexibile.
Și propozițiile neanalizabile pot fi incluse în tipuri definite după unele criterii de mai sus. Propoziții neexclamative enunțiative, pozitive sau negative sunt răspunsurile date de cuvintele de afirmație și negație absolută Da; Nu; Ba da. Primul poate fi interogativ (Da?). Propoziții exclamative sunt date de interjecții și substantive la vocativ: Ah!; Mamă!.
Din punctul de vedere al statutului față de alte propoziții (vezi mai pe larg despre acesta secțiunea următoare), propozițiile neanalizabile pot fi independente (exemplele din paragraful anterior), coordonate (Vine sau ba?) sau subordonate (Sigur că da).
După statutul lor față de alte propoziții folosite în același context verbal sau situațional, propozițiile pot fi în primul rând independente sau făcând parte dintr-o frază.
O propoziție principală poate fi independentă dacă nu face parte dintr-o frază și constituie singură o comunicare. Are ca mărci în scris inițiala majusculă și punctul, semnul întrebării sau semnul exclamării la sfârșit: Mă duc la școală.; Unde te duci?; Ce bine îmi pare!.
În cadrul unei fraze pot fi două sau mai multe propoziții principale coordonate între ele, sau o propoziție principală și una sau mai multe propoziții subordonate acesteia. În acest caz, propoziția principală este regentă, numită și supraordonată.
Propoziția incidentă face parte dintr-o propoziție independentă sau o frază, dar nu este legată sintactic de ea. Reprezintă o comunicare marginală, vorbitorul respectiv este diferit de cel al restului (de exemplu povestitorul față de un personaj), sau este același, introducând un element de adresare, de atitudine, de explicație etc. Exemple:
Propozițiile incidente sunt marcate în vorbire prin pauze și schimbarea intonației, iar în scris prin linii de pauză, virgule sau paranteze.
Două propoziții coordonate au același statut una față de cealaltă, adică amândouă sunt sau principale sau subordonate față de altă propoziție sau alte propoziții. Coordonarea se exprimă prin joncțiune cu ajutorul unui cuvânt sau al unei locuțiuni, care este cel mai frecvent o conjuncție, respectiv o locuțiune conjuncțională, ori prin juxtapunere, adică nemijlocit, fără un asemenea cuvânt sau locuțiune. În scris, aceasta este marcată prin virgulă. În ambele cazuri intervine și intonația. De obicei, propozițiile coordonate între ele fac parte din aceeași frază, dar coordonarea poate fi și contextuală: De la terminarea școlii au trecut mulți ani ocaziile de întâlnire au fost rare și niciodată n-au fost prezenți toți colegii. Dar distanța în timp și în spațiu n-a dus la uitare.
Propozițiile coordonate sunt de mai multe feluri:
O propoziție subordonată, numită și secundară sau dependentă, depinde, de regulă, de o propoziție regentă sau de un anumit cuvânt din aceasta, determinându-l(e). Uneori este subordonată față de două sau mai multe regente coordonate între ele. Exemple:
Subordonatele îndeplinesc, sub formă de propoziție, funcția unor părți de propoziție ale regentei, fiind identificate și denumite după această funcție. Între două tipuri de subordonate și părțile de propoziție corespunzătoare există totuși deosebiri:
Dacă într-o gramatică precum Avram 1997 se consideră că un verb la un mod nepersonal poate fi predicat numai într-o propoziție principală, în unele gramatici se consideră că acest lucru este posibil și în secundare. Astfel, în gramaticile franceze se tratează așa-numitele „propoziții infinitivale”. Unele le consideră propoziții pe acelea în care infinitivul are propriul său subiect, diferit de cel al verbului regent (J’entends le chien aboyer „Aud câinele lătrând”), altele includ aici și infinitivele fără subiect propriu: Après avoir obtenu son bac, elle a passé un an en Inde „După ce a reușit la bacalaureat, a petrecut un an în India”.
Clasificarea subordonatelor se face de obicei conform corespondenței dintre subordonate și părțile de propoziție, în primul rând în două clase: subordonate circumstanțiale și subordonate necircumstanțiale.
Subordonate necircumstanțiale sunt:
Subordonate circumstanțiale sunt următoarele: