Astăzi, Educația religioasă în România este un subiect care trezește un mare interes și generează dezbateri în diferite zone ale societății. Fie datorită relevanței sale istorice, a impactului său asupra culturii populare sau a influenței sale asupra vieții de zi cu zi, Educația religioasă în România a devenit un subiect de relevanță globală. De la cercetarea științifică la tendințele sociale, Educația religioasă în România și-a asumat un rol central în discursul public, captând atenția oamenilor de toate vârstele și mediile. În acest articol, vom analiza diferite aspecte legate de Educația religioasă în România, explorând semnificația acestuia, evoluția în timp și prezența ei în prezent.
De la Revoluția română din 1989, care a pus capăt regimului comunist din România, există 18 culte religioase recunoscute de autorități în România, culte care au șansa de a recâștiga bunuri pierdute după 1945, anul când dr. Petru Groza din Frontul Plugarilor, apropiat comuniștilor, a devenit prim-ministru. De la acea dată, Partidul Comunist Român a început o campanie de secularizare, încercând să transforme țara într-un stat ateu de-a lungul liniei marxist-leniniste. După Revoluția din 1989 au existat presiuni asupra autorităților post-comuniste de a introduce educația religioasă în școlile publice, de a oferi un sprijin financiar substanțial pentru instituțiile teologice pentru a permite reluarea rolului lor în societate prin postarea clerului în spitale, în casele de bătrâni și în închisori. Deși învățământul a fost un domeniu în care biserica a înregistrat un succes în primele etape ale tranziției post-comuniste, educația religioasă a rămas opțională.
La scurt timp după 1947, educația religioasă a intrat sub controlul autorităților comuniste. Un departament de culte religioase, un organism guvernamental care se ocupa de chestiunile religioase, exista din perioada pre-comunistă, el continuând să existe, dar a fost transformat într-o agenție de stat care se ocupa de un control strict asupra afacerilor religioase din țară. Recent[când?] s-a arătat că Securitatea avea inclus un departament special de supraveghere a vieții religioase, care a încercat să rezolve așa-numitele probleme ale cultelor, în special a grupurilor religioase și a persoanelor fizice ostile noului regim.
După decenii de ateism susținut oficial,[necesită citare] una din primele cereri ale bisericilor a fost reluarea educației religioase pre-universitare în școlile publice. În ianuarie 1990, mai puțin de o lună după ce liderul comunist Nicolae Ceaușescu a fost ucis de un pluton de tragere, după ce autoritățile post-comuniste au avut timp să modifice sistemul educațional, noul secretar de stat pentru culte religioase, Nicolae Stoicescu, împreună cu structura de conducere colectivă a Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod, a promis sprijinul lor pentru introducerea educației religioase în școlile publice, la toate nivelurile învățământului pre-universitar. Religia este o materie opțională, la care participă elevii care aparțin respectivului cult sau cei care doresc. Elevii care sunt atei sau nu doresc să învețe religia, au posibilitatea de a renunța la acestă materie.
Senatul român a discutat proiectul de lege cu privire la învățământul pre-universitar la 13 iunie 1995, în prezența ministrului educației Liviu Maior (social-democrat), iar cea mai mare parte a discuțiilor a fost centrată pe articolul 9, care recunoștea educația religioasă în școlile publice. În primul rând, Gheorghe Dumitrașcu, reprezentatul comisiei pentru educație, a propuns ca articolul 9 să fie formulat astfel: "Curriculumul școlar include ca materie de studiu religia. Studierea religiei este obligatorie în școala primară și opțională în liceu, materia opțională fiind de morală religioasă . Studiul religiei este, de asemenea, opțional, în funcție de religia și conștiința fiecărui elev."[necesită citare]
Curtea Constituțională a României a decis la 12 noiembrie 2014 că dispozițiile Legii învățământului nr.84/1995 și ale Legii educației naționale nr.1/2011 care prevăd că „La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie” sunt neconstituționale. Argumentația Curții pornește de la ideea că cel care vrea să facă ceva trebuie să ceară acel lucru, și nu cel care nu vrea. Prin urmare, înscrierea din oficiu a elevilor la ora de religie încalcă dreptul la libertatea conștiinței. De aceea, „părinții care vor să își înscrie copiii la materia Religie trebuie să depună o cerere”, materia nemaifiind obligatorie.
O schimbare a fost reorganizarea educației religioase, în special în școlile primare. România are mai mult de 86% din populație de religie creștin-ortodoxă. Alți 6 la sută aparțin Bisericii Catolice și 3% sunt membrii ai bisericilor protestante. Musulmani si evrei constituie mai puțin de 1% și, de asemenea, au început să pună în aplicare educația lor religioasă în școli. În societatea românească, numărul de persoane fără nici o credință (ne-botezați și care nu au fost căsătorit într-o cununie religioase) este foarte mic, sub 0,1%.[necesită citare]
În pofida unui deficit de cadre didactice calificate în religie, mulți preoți și studenți în teologie acoperă lipsurile. Biserica Ortodoxă Română are 37 de licee (seminarii), precum și, în învățământul superior, 12 facultăți de teologie, cu peste 9400 studenți specializate în: